M-am întrebat de multe ori: de ce proliferează șarlatania medicală?

  Prin șarlatanie medicală eu înțeleg fie o înșelătorie cu bună știință, exercitată de către  persoane harismatice cu o aparentă pregătire medicală, fie o inducere în eroare cu bună credință, exercitată de către persoane care se consideră apte de a vindeca fără a ține cont de progresele medicinii clinice bazate pe dovezi.

  În timp ce publicul țintă este format din persoane de bună credință, aflate în nevoie de vindecare, șarlatanii pot fi persoane veroase, uneori cu diplomă de medic, care știu că fac rău, sau persoane credule care cred că fac bine și că știința medicală nu a găsit încă răspunsurile pe care ei le-au găsit.

   Nu aș vrea să comentez fenomenul de șarlatanie făcut cu bună știință de către neoameni, ci m-aș referi la cei care, sinceri fiind, cred că au descoperit diferite metode de vindecare pe care le recomandă  ÎN LOCUL  celor clasice, științifice.

   Convingerea acestor persoane este uneori la fel de mare pe cât este și intransigența lor cu privire la inutilitatea actului medical.

   Ceea ce mi se pare interesant este că aceste persoane, de cele mai multe ori, nu au nici o idee despre modul  în care se produce suferința (patogenia bolii), nu au decât idei vagi despre factorii de risc și despre susceptibilitatea ereditară, despre medicația paleativă, etiologică sau patogenică, dar sunt imuabili ca o șină de cale ferată atunci când vine vorba despre aplicarea în mod exclusiv a metodelor  de tratament patentate doar în imaginația lor.

   Judecata simplistă se învârte insistent, ca o placă de patefon stricată,  în jurul unor concepte fundamentale precum „dezintoxicare”, „echilibru energetic”, „hrană vie”, acestea fiind trăsătura de bază a acestor vindecători care-și susțin metodele cu mărturisiri ale unor persoane care „s-au vindecat de cancer” după cura lor.

   Acești șarlatani nu au nici cel mai mic respect,  nici pentru ființa umană ca entitate biologică și nici pentru ființa umană ca entitate socială. Această lipsă de respect față de complexitatea organismului uman este dublată și de o desconsiderare a psihicului persoanei suferinde cu toate rădăcinile sale sociale, morale sau spirituale.

   Cel mai mult mă intrigă însă credulitatea bolnavilor. Sau mai bine zis a aparținătorilor acestora. Dacă un om suferind are circumstanțe atenuante pentru faptul că se agață cu dinții de viață și de oricine-i promite măcar o zi în plus, familia acestor pacienți nu mai are scuze.

   Naivitatea acestor persoane din jurul bolnavului ar putea fi explicată prin lipsa de pregătire sau de cunoștințe în domeniul medical. Dar explicația nu este și o scuză.

   De multe ori se cheltuiesc inutil resurse importante pentru leacuri băbești  sau investigații pseudoștiințifice. Mai este cazul de exemple? Biorezonanța –  în urma cărora primești tot felul de diagnostice care uneori nu exprimă doar o perturbare a unei funcții de tip hipo sau hipersecreție, ci pur și simplu diagnosticul este un simptom sau un organ!…

   Sau curele de dietă „vindecătoare” a hepatitei cronice de etiologie virală, a cirozei hepatice chiar și în clasa 3 Child–Pugh sau a cancerului, chiar și cel marcat cu M1, cure intitulate pompos „protocoale” , care lasă alimentarele fără cuișoare și pe mulți pacienți la fel de suferinzi sau chiar mai rău,  prin amânarea terapiei medicale.

   Este ca și cum ai avea un automobil Maybach, dar pentru revizie apelezi  la un cioban de pe marginea drumului care are o cheie franceză, pe motiv că un om care are o cheie universală ți se pare că sclipește de pragmatism, fiind pregătit pentru orice situație.

   Ah, și mai există un argument pentru care ai apelat la ciobanul cu cheia: purta o salopetă de mecanic și avea chiar și o diplomă de mecanic!

   Se pare că zicala „Fiecare popor iși merită conducătorii” se aplică și aici! … Păcat! Păcat de atâta știință!… Și păcat de halatele albe că se vând la colț de stradă, iar diploma este bonus!

dr. Constantin Dinu, doctor în medicină