De ce totuşi unii aleg evoluţionismul?

  „Este plină de orificii şi totuşi poate să ţină aproximativ 57 de litri de apă şi cam 500 ml de acid clorhidric. Are mai multe proteine decât 7 kg de arahide. Are suficient cărbune cât să fabrici minele a 1000 de creioane şi suficient fosfor cât pentru 300 de chibrituri.

  Ceea ce sună ca o colecţie de substanţe chimice aşezate într-o plasă cu găuri, este cea mai complexă structură de pe planeta Pământ: corpul omenesc.”

  Acestea sunt cuvintele cu care Discovery prefaţa filmul documentar Ghidul suprem – corpul omenesc.

  Într-o lume populată de aproape 7 miliarde de oameni în care se nasc zilnic aproximativ 400.000 de fiinţe omeneşti există o specie de o complexitate remarcabilă care încearcă să se cunoască pe sine la cel mai înalt nivel: fiinţa umană.

  În acest articol ne-am propus să intrăm puțin în tainele câtorva sisteme, organe și structuri microscopice ale corpului omenesc. Dintre sisteme vom vorbi despre sistemul osos sau scheletic.

  Dintre organe vom trece în revistă câte ceva despre creier și prelungirile acestuia, organele de simț. Dintre structurile microscopice vom studia despre celulă, membrana celulară și plierea proteinelor.

   1. SISTEMUL OSOS

  Sistemul osos este o structură extrem de ingenioasă şi incredibil de rezistentă. Această structură trebuie să fie în acelaşi timp uşoară pentru ca mişcările corpului să se desfăşoare cu uşurinţă, dar trebuie să fie şi extrem de dură pentru a face faţă la solicitările interne şi impacturile externe.

  Scheletul unui adult este compus din 206 oase. Oasele au rol de susținere și rezistenţă, formând în acelaşi timp nişte cutii de protecţie în jurul organelor vitale. Oasele cele mai groase şi mai dure în acelaşi timp sunt oasele lungi. Asupra lor se exercită presiunea cea mai mare.

  După un simplu salt, femurul, de exemplu, suportă o greutate sau o forţă de impact de jumătate de tonă, presiune care ar putea zdrobi granitul. Capetele acestui os sunt special adaptate pentru a suporta asemenea solicitări. Ele au o structură de fagure de miere, constând din lamele dispuse în diagonală şi bolţi de susţinere pentru a consolida această structură osoasă.

  Diagonalele şi bolţile au menirea de a direcţiona liniile de forţă către zonele de os compact care este mai dur şi care se află în zona centrală a osului lung. Această structură de fagure face ca osul să nu fie doar rezistent, ci şi uşor.

  Această structură a fost o inspiraţie pentru un inginer francez care la sfârşitul secolului XIX a sesizat faptul că o anumită dispunere a diagonalelor şi a bolţilor conferă o rezistenţă maximă unei structuri. Acest inginer avea ambiţia de a construi cel mai înalt turn din lume. La vremea aceea, cel mai dur material disponibil era fierul, dar el ştia că dacă va folosi prea mult fier, structura se va prăbuşi sub propria ei greutate.

  Urmărind structura osoasă a femurului, acest inginer a hotărât să folosească fierul numai acolo unde acesta putea să consolideze construcţia. Restul este istorie. Aţi ghicit despre ce este vorba. Numele inginerului spune tot: Gustav Eifel, iar turnul construit de el a devenit emblematic.

  Barele de oţel dispuse în direcţii optime aveau menirea de a dirija liniile de forţă astfel încât greutatea să fie preluată de cele mai solide elemente ale structurii: picioarele turnului.

  Orice impact asupra osului declanşează o reacţie uimitoare: o armată microscopică de maşini de fabricat os intră în activitate. La locul de impact celulele osoase numite osteoblaşti secretă un strat de os lichid care se întăreşte rapid. Zonele în care nu există solicitare nu trebuie să fie atât de puternice.

  Aici nişte celule osoase specializate numite osteoclaşti vor distruge osul în exces cu ajutorul acidului clorhidric, proces care se numeşte osteoliză. Celulele osoase remodelează continuu scheletul ca un sculptor care lucrează în trei ture, făcând ca osul să devină cât mai gros şi mai dur acolo unde trebuie şi mai uşor şi implicit mai fragil acolo unde nu există solicitare.

   Astfel, pe tot parcursul vieţii oamenii îşi „sculptează” propriul lor schelet. Oasele sunt atât de active încât fiecare om va avea un schelet cu totul nou la fiecare 10 ani.
În anul 2007 osul a fost declarat organ endocrin pentru că este implicat în reglarea glicemiei și a greutății.

  Osul produce cel puțin 2 hormoni: factorul de creștere fibroblastică și osteocalcina a cărei secreție este stimulată de către vitamina D3. Osteocalcina influențează metabolismul lipidic crescând producția de insulină a pancreasului și sensibilitatea la insulină a celulelor. Osul reacționează astfel ca un reostat reglând metabolismul.

   2. CREIERUL

  Având o greutate de aproximativ 1400 grame, creierul conține 86 miliarde de neuroni.

  Fiecare neuron este conectat la 10.000 de alți neuroni formând 500 trilioane de conexiuni în creier. El poate controla mișcări complexe pentru că este capabil să proceseze informaţiile într-un mod unic: el împarte sarcina la 86 de miliarde de neuroni.

  Pentru a vă face o idee cu privire la scara la care se desfăşoară această activitate imaginaţi-vă că toți locuitorii lumii ar stabili o legătură telefonică cu 10.000 de persoane în același timp. Câte conexiuni s-ar stabili având în vedere că există aproape 7 miliarde de locuitori în toată lumea?

  Dar creierul are de aproximativ 14 ori mai mulți neuroni decât populația lumii. Acum avem o imagine care începe să se apropie de numărul conexiunilor pe care creierul le-ar putea activa în fiecare secundă. Oare ar putea timpul, șansa și procesele de mutație naturală întâmplătoare, să producă o asemenea organizare superioară? Desigur că nu!

  Creierul prezintă în mod clar o anumită structură, un anumit plan sau proiect, ceea ce presupune în mod necesar existența unui Proiectant.

  Cortexul cerebral, stratul de la periferia creierului (materia cenușie), conține 14 miliarde de neuroni care stabilesc un număr de aproximativ 1 catralion (1000 trilioane, 1 trilion = 1000 de miliarde) de conexiuni sau sinapse. Cortexul are o grosime între 2,6-2,7 mm.

  Acest strat însă este unul dintre cele mai active țesuturi neurologice. Numărul total de pompe de sodiu – potasiu este de 1 milion pe neuron. Pompa de sodiu-potasiu scoate ionii de sodiu (Na+) din celulă și introduce ioni de potasiu (K+), polarizând membranele pozitiv la interior și negativ la exterior.

  În momentul depolarizării se pompează 3 atomi de sodiu din mediul extracelular în celulă şi, la schimb, 2 atomi de potasiu afară din celulă. Noi am fost înzestraţi cu 1000 de pompe de sodiu – potasiu pe micron pătrat.

  Una dintre cele mai importante regiuni ale creierului este hipotalamusul. El este o regiune a creierului de dimensiunea unei alune, care leagă sistemul nervos de sistemul endocrin prin secreția neurohormonilor. Aceștia influențează anumite zone ale hipofizei și prin aceasta organele endocrine specifice.

  Hipotalamusul are mai mulți centrii nervoși care au rol de reglare a unor funcții vegetative foarte importante: termoreglare, foame și sațietate, comportamentul hidric și alimentar, actele instinctive și manifestările vegetative instinctuale (frică, furie), ritmul circadian (somn-veghe), tensiunea arterială și metabolismul.

  Dar creierul nostru nu este limitat la cei 85 cm3 din interiorul craniului. Creierul are 5 „prelungiri” prin care ia contact cu lumea exterioară şi anume cele 5 simţuri. Simţul tactil se bazează pe 5 milioane de senzori răspândiţi în toată pielea corpului. Fiecare fir de păr are un nerv la rădăcină care este atât de sensibil încât poate fi stimulat până şi de aşezarea unui fir de praf pe acel fir de păr.

  Simţul auzului se bazează pe nişte pavilioane de cartilaj de o formă specială, ataşate de cutia craniană: urechile. Ridicăturile şi şanţurile acestor pavilioane fac să vibreze în mod specific diferitele frecvenţe ale sunetului ajutându-ne să stabilim direcţia din care vin acele sunete.

  Suprafaţa limbii este înzestrată cu 9.000 de receptori de substanţe chimice producând unul din cele 4 gusturi de bază sau combinaţii ale acestora: dulce, acru, amar sau sărat.

  Dar noi putem detecta substanţele chimice şi de la distanţă. Omul are aproximativ 40.000 de receptori cu capacitatea de a distinge cam 10.000 de mirosuri pe care nici nu le putem descrie în limbajul curent. Cum aţi descrie mirosul unui copil nou născut?…

  Vi se pare că 40.000 de receptori olfactivi este mult? Un câine are 1 miliard, motiv pentru care câinii sunt folosiți la găsirea urmelor unor persoane dispărute.

  Când moleculele odorizante se dizolvă în mucusul din jurul receptorului specific se declanşează un impuls electric. Acesta ajunge în creier în acele zone care controlează şi emoţiile şi memoria. Aceasta explică de ce mirosurile ne trezesc anumite amintiri şi ne influenţează dispoziţia sufletească.

  Creierul joacă un rol major şi în producerea vederii. El alocă pentru vedere o zonă mai mare decât pentru toate celelalte simţuri la un loc. Receptorii fotosensibili de la nivelul retinei sunt de 2 feluri: celulele cu conuri și cele cu bastonașe. Celulele cu bastonașe sunt responsabile de perecepția în întuneric și semi-întuneric și au un rol important în adaptarea vederii la condiții de iluminare insuficientă.

  Celulele cu conuri sunt sensibile la diversele lungimi de undă fiind de 3 feluri pentru cele 3 culori de bază (roșu, albastru și verde). Ele sunt responsabile de distingerea cu mare acuitate a unui număr de 7.000.000 de culori și nuanțe.

  Fiecare dintre acești fotoreceptori este mult mai complex decât cele mai sofisticate computere. Pe retină se fac cam 10 miliarde de calcule pe secundă înainte ca semnalul să plece mai departe prin nervul optic.

  S-a calculat că pentru a simula 10 milisecunde de procesare complexă chiar și a unei singure celule nervoase de pe retină, ar fi necesară rezolvarea a 500 de ecuații diferențiale nonliniare de 100 de ori.

  Având în vedere rapiditatea remarcabilă de procesare a informațiilor de pe retină, am putea atribui complexitatea acestor sisteme de recepționare a imaginii, șansei și proceselor naturale de mutații genetice întâmplătoare? Cred că nu!

  Retina are o jumătate de milimetru grosime și este formată din 10 straturi. Un foton este unitatea de lumină. Cantitatea de lumină necesară pentru excitarea unei celule cu con este de 100 fotoni. Știți de câți fotoni este nevoie pentru a stimula o celulă cu bastonaș? Un foton! Acesta poate declanșa un impuls nervos.

  O imagine care stimulează retina declanşează un val de impulsuri electrice care sunt transportate de nervul optic la creier. Într-o fracţiune de secundă creierul împarte aceste semnale în informaţii specifice de culoare, margini, formă, mişcare sau adâncime. În final creierul reasamblează informaţiile în imagini pe care le putem înţelege.

  Problema cu care se confruntă evoluționiștii este cum a evoluat ochiul uman. Noi abia acum începem să înțelegem câte ceva despre mecanismele vederii tridimensionale în timp real. Dar evoluționiștii nu sunt mai aproape acum de explicarea evoluției ochiului uman decât era Darwin în anii 1860. Chiar și în secolul 21, noi nu înțelegem decât probabil jumătate din procesele care au loc în retină.

  3. CELULA, MEMBRANA CELULARĂ ȘI PLIEREA PROTEINELOR

  Există 11 sisteme ale organismului: sistemul respirator, reproducător, digestiv, circulator, imunitar, excretor, osos, muscular, nervos, endocrin şi tegumentar. Toate aceste sisteme sunt formate din celule care sunt unitatea de bază a structurii organismului uman.

  Omul este format din aproximativ 100 de trilioane (1014) celule (un trilion este egal cu o mie de miliarde). Dacă am așeza bancnote de 1 leu una peste alta, înălțimea la care s-ar ajunge ar fi de 28 ori distanța până la Lună!

  Cea mai mică celulă este spermatozoidul – 3 microni, urmat de hematie – 8 microni. Cea mai mare celulă este ovocitul sau celula sexuală a femeii – 35-40 microni, care este vizibilă și cu ochiul liber. Ca lungime însă neuronii pot ajunge prin axonul lor la 1,4 metri!

  Dar celula este formată din foarte multe elemente intracelulare. În interiorul unei singure celule există sute de centrale energetice – mitocondriile, fabrici de sinteză de proteine – ribozomii, centre de sortare și împachetare de polizaharide și proteine – aparatul Golgi, staţii de reciclare în care se dezasamblează componentele perimate – lizozomii şi căi de transport pentru diferitele substanţe chimice – reticulul endoplasmatic rugos (o membrană cu ribozomi pe suprafața ei) și reticulul endoplasmatic neted (membrană fără ribozomi) cu rol în captarea și eliberarea calciului din celulă.

  Pe lângă acestea mai există o rețea de microfilamente care alcătuiesc citoscheletul care dă forma celulei, contribuie la creșterea ei, asigură deplasarea celulei (citokineza) sau constituie o rețea de transport intracelular. Unele filamente sunt pline cum ar fi cele de actină.

  Alte filamente sunt goale și se numesc microtubuli. Ei sunt menținuți în mănunchiuri organizate, de unele proteine cum ar fi proteina „tau” din neuroni.

  Când proteina „tau” este fosforilată în exces, ea se „rupe” făcând ca mănunchiul de microtubuli să se dezorganizeze, iar proteina „tau” să se adune în grămezi mici, caracteristică a bolii Alzheimer. Nucleul este centrul de control al celulei. El are aproximativ 25.000 de gene care codifică fiecare tip de proteină.

  Aceste gene sunt alcătuite din ADN care este soft-ul ce dictează celulei cum să-şi asambleze infrastructura și ARN care este o copie a unor secvențe ale „matriței” de ADN, care conține informația necesară la un moment dat pentru sinteza unor substanțe.

Structura celulei umane

   Peretele exterior al celulei permite transferul de substanţe ce asigură hrănirea celulei. Membranele recepționează aceste substanţe pe care celulele apoi le împachetează în nişte microcontainere numite vezicule.

  Aceste vezicule sunt ulterior „încărcate” de nişte molecule transportoare care se deplasează în mare viteză pe căile de comunicare intracelulare. De obicei aceste vezicule ajung la destinaţie în câteva secunde.

  Dar în celulele care se întind de la măduva spinării şi până la degetul mare de la picior, călătoria poate dura până la 4 zile. Fiecare veziculă poartă un cod, o adresă chimică, capabilă să o conducă într-un anume loc din celulă. Când ajunge la ţintă, de ex. un lizozom, care este una dintre staţiile de reciclare, ea părăseşte calea de transport şi este descărcată la locul potrivit.

  Dar să pătrundem puțin mai mult în structura membranei celulare. Membrana celulară (plasmalema) este structura care delimitează celula. Ea constituie o barieră selectivă pentru trecerea moleculelor și ionilor de sodiu, potasiu și calciu din afara celulei în interiorul ei și invers.

  Membrana celulară are o structură de bistrat cu grosimea de 7,5-10 nm (1 nm = 10-9 m). Ea este compusă aproape numai din lipide și proteine.

  Rolul principal al membranei celulare este cel de protecție. Fiind însă și semipermeabile și selective, membranele celulare îndeplinesc și o a doua funcție: reglarea volumului și a compoziției intracelulare. Această reglare asigură menținerea mediului intracelular la valori constante, în ciuda fluctuațiilor din mediul extern, fenomen numit homeostazie.

  Pentru a putea avea rolul de protecție a conținutului celular, membrana trebuia să fie făcută dintr-un material care să nu lase să treacă apa cu ușurință. Altfel spus, apa din compartimentul extracelular trebuia despărțită de apa din compartimentul intracelular.

  Care este materialul care poate face lucrul acesta asigurând în același timp și interacțiunea cu cele 2 medii apoase? Lipidele! Molecula de lipid, are un cap hidrofil (care are proprietatea de a absorbi apa) și o coadă hidrofobă (care nu se combină cu apa).

  Această moleculă este orientată cu capul hidrofil spre mediul extracelular și cu coada hidrofobă spre interior. Dar și la interiorul celulei există apă cu care membrana trebuie să interacționeze. Astfel se face că membrana celulară este alcătuită din 2 straturi de lipide. În stratul lipidic intern, lipidele sunt orientate invers, adică având coada hidrofobă spre exterior, adică spre celălalt strat lipidic și capul hidrofil la interior (pentru a se putea combina cu apa intracelulară).

  Care lipide sunt cel mai bine adaptate să intre în componența membranei celulare?    În membranele celulare întâlnim numai trei tipuri de lipide: fosfolipide, colesterol și glicolipide.

1.  Fosfolipidele sunt de 2 feluri: fosfogliceride și fosfosfingolipide (ex. sfingomielina).  Fosfolipidele au un rol metabolic important. Sub acțiunea unor enzime, ele pot elibera acidul arahidonic, care este precursor pentru patru clase de substanțe cu diverse roluri: prostaglandinele, tromboxanii, prostaciclinele și leucotrienele.

   Fosfogliceridele sunt formate din glicerină (glicerol) și 2 lanțuri de acizi grași. Acizii grași din componența acestor fosfolipide au un număr par de atomi de carbon cuprins între 12 și 24 (C12-C24). Dacă acizii ar avea mai puțin de 12 atomi de carbon membrana celulară ar fi prea solubilă în apă ceea ce poate afecta rolul de barieră al acestuia.

   Acizii grași cu mai mult de 24 de atomi de carbon în moleculă îngroașă bistratul și reduc astfel eficiența de membrană semipermeabilă selectivă. Așadar din motive de eficiență în funcționare, acizii grași din structura lipidelor membranare conțin între 12 și 24 de atomi de carbon. Nici mai mult, nici mai puțin!

2.  Colesterolul este cel care conferă membranei rigiditatea, fiind poziționat între cozile hidrofobe de acizi grași prevenind acroșarea acestora.

3.  Glicolipidele se află numai în foița externă a bistratului lipidic. Glicolipidele sunt implicate în fenomene de recunoaștere și semnalizare intercelulară.
Structura membranei este ca a mozaicului fluid. Aceasta presupune că numeroasele componentele structurale se pot deplasa liber. Acest proces de deplasare numit „difuziune laterală” are loc foarte rapid.

  Mișcarea are loc în planul monostratului în care se află acea moleculă. Difuziunea transversală este un alt tip de mișcare ce presupune trecerea unei molecule din stratul superficial în cel profund, în timp ce molecula din stratul profund trece în cel superficial. Această mișcare de rostogolire, este însă rară; ea apare, în medie, o dată la o lună pentru fiecare moleculă, conferind stabilitate fiecărui monostrat membranar.

  Mai există însă 2 tipuri de mișcări ale lipidelor: mișcarea de rotație și mișcarea de flexie a cozilor hidrofobe. Mișcarea de rotație se referă la mișcarea pe care o efectuează fiecare moleculă lipidică în jurul axei sale longitudinale, mișcare extrem de rapidă – 109 rotații/secundă.

  Mișcarea de flexie a cozilor hidrofobe, se desfășoară cu o frecvență de 108 (100.000.000) flexii/secundă. Din cauza prezenței celuilalt acid gras din structură, cozile de acizi grași nu pot executa decât mișcări asemănătoare ștergătorului de parbriz. Ați putea urmări un ștergător care se mișcă de 10 ori pe secundă? Dar de 100 ori? Dar de 100.000 sau 1 milion de ori? 100 milioane de ori pe secundă!…

  Acest model de mozaic fluid a fost modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentează membrana celulară. S-a demonstrat în 1987 existența așa numitelor „plute” sau „bacuri” membranare (microdomenii lipidice plutitoare).

  Acestea sunt abundente în colesterol și sfingomielină. Sfingomielina, având lanțuri mai lungi de acizi grași, determină la acest nivel o grosime crescută a bistratului, ceea ce favorizează acomodarea proteinelor transmembranare.

Schema de organizare a membranei celulare în zona microdomeniului plutitor (pluta lipidică)

A) Spațiul intracelular sau citosolul
B) Spațiul extracelular
     1. Membrana înafara microdomeniilor plutitoare
     2. Microdomeniul plutitor (pluta lipidică – „lipid raft”)
     3. Proteină transmembranară asociată cu pluta lipidică
     4. Proteină membranară Non-raft (înafara plutei lipidice)
     5. Modificări de glicozilare a proteinelor (glicoproteine) și lipidelor (glicolipide). Glicozilarea este fixarea nonenzimatica si ireversibila a glucozei la azotul terminal al unei proteine. Ex.: hemoglobina glicozilată
     6. Proteină ancorată de membrană prin legături covalente de GPI – glicozil-fosfatidilinozitol (un glicolipid legat de o proteină)
     7. Colesterol
     8. Glicolipid

  Pentru ca totuși unele substanțe să poată trece dincolo de membrană pentru a intra în celulă, trebuia ca din loc în loc să existe niște proteine care să fie locul prin care anumite molecule să treacă dincolo de membrană (transport tansmembranar).

  Proteinele sunt lanțuri lungi de aminoacizi. Unele proteine traversează doar o singură dată membrana (proteine uni-pas). Altele traversează de mai multe ori aceeași membrană (proteine multi-pas).

  Proteinele transmembranare au și ele 2 tipuri de mișcări: de rotație în jurul axului propriu și de translație sau difuzie laterală cu viteze mult mai mici decât ale lipidelor, datorită faptului că proteinele sunt macromolecule și deci au „gabarit depășit”.

  Ca să ne dăm seama de câtă precizie este nevoie în alcătuirea structurii microcelulare, să vorbim puţin despre plierea proteinelor. Acesta este unul dintre cele mai provocatoare domenii de cercetare din biochimie. Plierea proteinelor este procesul fizic prin care lanţul lung de aminoacizi, se „îndoaie” în structura sa tridimensională.

  Plierea greşită a unor proteine, poate transforma proteinele respective în elemente nocive cum ar fi prionii din boala „vacii nebune” (encefalita spongiformă bovină). Lipsa de pliere corectă poate duce și la apariţia altor boli precum boala Alzheimer, Parkinson şi diverse tipuri de cancer. Aceste structuri de proteine sunt nişte proteine normale dar care sunt „împachetate” greşit.

  Acestea au fost câteva date despre structura învelișului exterior al celulei, membrana celulară. Mai puteți suporta? Avem o complexitate … insuportabilă!

  Poate cineva să creadă că o asemenea uzină care este membrana celulară, a apărut la întâmplare? Poate cineva să creadă că celulele, țesuturile, organele și sistemele și-au „căutat drumul” prin încercări repetate, de-a lungul a sute de milioane de ani, pentru a forma una dintre cele mai bine organizate structuri vii – organismul uman?

  Având în vedere complexitatea acestor structuri, poate neo-darvinismul să explice cum au putut evolua aceste microstructuri celulare de-a lungul timpului, pe baza legilor şansei sau prin intermediul selecţiei naturale?

  Ann Gibbons, o evoluționistă, a declarat în 1996: „Povestea evoluției omului a devenit în ultima vreme la fel de complicată ca un roman de-al lui Tolstoi” (Homo Errectus în Jawa, un anacronism de 250.000 ani, pag 1841-1842).

  De unde provine atâta ordine? Nu se vede clar că totul există și funcționează după un plan? Ar putea să apară o uzină chimică, măcar pe planșeta de proiectare, doar din joaca unor copii pe un computer dotat cu soft de grafică?

  Principiul al doilea al temodinamicii stipulează că într-un sistem deschis entropia (starea de dezordine) crește. Altfel spus nu poate să apară ordinea decât dacă cineva de dinafara sistemului intervine cu o cantitate de energie dotată cu informație.

  Dacă lași să treacă mai mult timp, care sunt șansele să apară ordinea? Principiul al doilea al termodinamicii afirmă că entropia crește în timp dacă asupra sistemului nu se intervine cu energie și informație.

  A.E. Wilder Smith un profesor de farmacologie la Universitatea de medicină din Illinois spunea: „Dacă am lua un pachet cu cartonașe si l-am arunca dintr-un avion de la 3000 de metri, ce șanse am avea ca atunci când acestea cad pe pământ să formeze numele meu Arthur Ernest Wilder Smith?

  Evoluționiștii însă spun: dacă ar trece suficient timp, ar crește șansa apariției ordinii. Să încercăm un experiment nou urcând la altitudinea de 14.000 de metri.

  Dacă toate acele cartonașe vor calători astfel mai mult timp până când vor ajunge jos, crește sau scade probabilitatea ca să apară ordinea, adică numele meu?”…

  Nici un om normal nu poate accepta că dacă explodează o tipografie, literele se vor aranja de la sine sau vor fi ajutate de cutremurele de-a lungul a sute de milioane de ani să formeze Enciclopedia Britanică.

  Este teoretic posibil ca literele să cadă după explozie pe pământ formând măcar glossa lui Eminescu? … Măcar prima strofă! …

  Apropo de glossă: când vezi atât de multă complexitate, când ești martorul unui miracol atât de mare cum este viața, cum poți să rămâi „la toate rece”? De ce să alegi teoria evoluției anulând astfel opțiunea creației?

  Ce-l deranjează atât de mult pe evoluționist la varianta creațiunii? Cumva Creatorul Însuși? Oare noțiunea de Creator aduce o dată cu ea și responsabilitatea morală față de un părinte?

  Este mai ușor să te simți dator unei maimuțe humanoide preistorice fosilizate – veriga de legătură care încă se mai caută, decât unui Creator viu care a creat din dragoste și cu pasiune om cu om.

  Apropo de Creator, știați că Charles Darwin în Originea Speciilor, la concluzie, în ultima frază, scrie: ”Exista o măreție în concepția aceasta a vieții, cu numeroasele ei forțe, însuflețite inițial de Creator în câteva forme sau numai într-una singură și în timp ce planeta noastră își continuaă rotația după legea imuabilă a gravității, nenumărate forme dintre cele mai frumoase și mai minunate, apărute dintr-un început atât de simplu, s-au dezvoltat și continuă încă să se dezvolte.” ? (Editura Academiei, RPR, 1957, pagina 386)

  Theodosius Dhobzanski, unul dintre susținătorii teoriei evoluției prin mutații și selecție naturală, deși credea în Dumnezeu, fiind deci un evoluționist teist ca și Darwin, a rostit în 1973 faimoasa frază: „Nimic în biologie nu are sens decât în lumina evoluției!”

  Această frază este contrazisă de complexitatea ființei umane. Noi răspundem însă acestui credincios necredincios: „Nimic în viață nu are sens decât în lumina creației!”

  Ce sens are să te naști dacă după aceea mori? Ce sens are să fii moral dacă oamenii au evoluat prin selecție naturală și prin supraviețuirea celui mai puternic? Pentru ce să te sacrifici dacă viața favorizează numai pe cei tari?

  De ce să te cenzurezi cu „ce e rău și ce e bine” dacă suntem doar niște animale care au ajuns la apogeul dezvoltării fizice și intelectuale? De ce să nu fie bune războaiele de epurare rasială dacă viața tot este o luptă pentru supraviețuire?

Aș vrea să închei cu o cugetare de-a lui Nicolae Iorga, istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician, marele nostru gânditor: „În fiecare ateu există un candidat la dumnezeire”. Dar, adăugăm noi: „Doar până când va cunoaște câteva dintre MIRACOLELE ORGANISMULUI OMENESC”. După aceea trebuie să vrei să rămâi ateu!

Creștinii oferă o altă opțiune: OMUL ESTE CREAT DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU ȘI DE ACEEA OMUL POATE FI NUMIT PE DREPT CUVÂNT „COROANA CREAȚIUNII”. După mai bine de 6000 de ani de la apariția vieții, această coroană de aur, deși a fost zgâriată, îndoită sau chiar știrbită de timp, mediu și obiceiurile rele adoptate de-a lungul vieții, ea nu a ruginit! Iar planul lui Dumnezeu este o restaurare completă: trup, inimă și spirit. Propune cineva un destin mai luminos?…

  ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

   1. Care este cea mai complexă parte a corpului omenesc?

   Probabil că cel mai sofisticat instrument din natură este ceea ce noi considerăm ca fiind de la sine înţeles, ceva banal: mâna omenească. Dar ea conţine 29 de oase, 29 de articulații, 123 de ligamente, 34 de mușchi din care 18 în antebraț, 48 nervi și 30 de artere.

  Numai policele are 9 mușchi aflați sub controlul celor 3 nervi principali ai mâinii. Mâna poate îndeplini o varietate extrem de mare de mişcări. Ea este capabilă atât de exercitarea unei forţe brute cât şi de mişcări de o fineţe incredibilă. Inginerii de la NASA au fabricat o mână artificială având nevoie de 5 ani.

  Mâna robotică poate face cam tot ceea ce poate face şi o mână omenească. Această mână este proiectată ca într-o bună zi să aparţină unui robot astronaut care să fie capabil să îndeplinească sarcini deosebit de complexe în spaţiul cosmic.

  Pentru a controla mişcările părţilor componente ale acestei mâini robotice este nevoie de o rețea de computere. Organismul uman face exact acest lucru pentru a comanda mâna de la distanţă printr-o structură extrem de sofisticată care se află în permanentă adaptare: creierul omenesc.

  Doar pentru a deschide o cutie de conserve din tablă creierul trebuie să transmită mâinii 1 milion de semnale pe secundă în timp ce acelaşi creier trebuie să coordoneze o multitudine de alte funcţii ale organismului.

  2. Cum rămâne cu argumentul cel mai vechi al evoluționiștilor și anume asemănarea ADN-ului uman cu cel al primatelor?

    O maimuță care are 98,4% din ADN la fel cu ADN-ul uman nu înseamnă că este 98,4% om, la fel cum un pește care are 40% din ADN identic cu ADN-ul uman, nu înseamnă că peștele este 40% om.”

  Enzimele metabolismelor de bază și proteinele musculare de ex., trebuie să fie la fel la toate ființele vii. Un alt cercetător a spus că 50% din genele noastre sunt similare cu ale unei banane. Aceasta înseamnă că persoana de lângă noi este pe jumătate banană?

  Un raționament științific riguros se bazează mai mult pe cunoaștere, pe logică și pe bun simț decât pe imaginație. Asemănările dintre ADN-ul uman și cel al maimuțelor nu dovedesc nimic decât dacă forțezi logica lucrurilor.

  Realitatea este ultimul test al teoriei.